Salut, ma numesc Veer.
Povestea mea incepe in luna Iulie a anului 2016 cand am fost angajat cu norma intreaga de o persoana extrem de complexa.
Nu ma consider extrem de special dar, > la cat a umblat angajatorul dupa mine, as fi spus ca am fost urmarit de un recrutor profesionist.
Am auzit ca m-a cautat jumatate de an prin toate cartierele orasului Bucuresti pana m-a gasit si a fost multumit de pretul oferit pentru prestatia mea.
Contractul meu de munca este pe termen nelimitat si chiar daca, pe contract am un program de doar 8 ore pe zi, de multe ori imi depasesc norma.
Primele luni de la angajare au fost superbe. As putea spune ca erau lunile care in mod normal erau pentru acomodare, dar, in realitate, am fost pus la munca in fiecare zi si am fost supus presiunii.
Pe parcursul primelor luni, am aflat ca angajatorul paseste de multe ori relaxat dar, datorita stresului, are un pas apasat catre calcai.
Drumurile impreuna cu el ma termina.
Nu se desparte de mine nici in timpul saptamanii si nici in weekenduri. Sunt fericit, totusi, ca in timpul weekendului are parte de drumuri scurte sau, in orice caz, prin locuri selecte unde se poate observa ca incearca sa ma menajeze.
Este greu sa muncesti zi de zi, dar pentru ca asa am fost invatat de cand m-am nascut, ma simt onorat sa fiu in prezenta sefului.
Imi pare bine ca este cel putin constient ca ma poarta dupa el prin centrul vechi si de multe ori trebuie sa trecem pe aleile pline de cioburi ramase de la petrecerile din serile anterioare. Cand spun ca este constient, vreau sa spun ca imi ofera mici atentii uneori. Ma aranjeaza in fiecare seara la post pentru a-l astepta a doua zi si in multe dimineti, cand vine la mine, ma sterge cu servetele umede si ma pregateste temeinic, pentru ca, asa cum spune el, eu sunt si o parte din imaginea lui.
Locul de munca m-a facut sa cunosc diverse personalitati: incaltaminte de sport, tenisi pentru barbati, tenisi pentru dama, adidasi sport pentru barbati si pantofi sport barbatesti carora nu le voi divulga numele. Singurul dintre ei care m-a impresionat a fost pantoful de sport Tommy Hilfinger, un adevarat domn care nu se lasa de la munca de jos, asa cum ii spunem noi.Chiar daca am trecut prin multe aventuri alaturi de Doru, trebuie sa recunosc ca nici una nu se compara cu povestea varului meu.
Deceniul trecut, varul meu lucra in acelasi loc in care eu imi petrec mare parte din zi.
Fiind plecat la munte impreuna cu Doru, varul meu (tot Veer se numea, Dumnezeu sa-l odihneasca!) a ajuns intr-o zi ploioasa pe cararile muntoase din zona statiunii Busteni.
Auzind ca in apropierea orasului este o cascada superba, s-au decis sa o viziteze. La urma urmei, cand ar mai fi apucat sa vada o cascada?
Drumul catre cascada a fost anevoios. Doru a fost insotit de tatal sau, Mircea, si mica lui surioara, Ana, pe care o purtau mai mult in brate si o predau ca pe o stafeta din cauza aleii mlastinoase. Varul meu se misca cu greu la fiecare pas si, cu tristete spun, ca o parte din el a ramas acolo in acea zi. Namolul lipicios se prindea la fiecare miscare si pentru cateva momente l-au prins mai tare decat un tub de Poxipol.
Doru l-a salvat, dar…poate mai bine nu o facea. Din acea zi nu a mai fost la fel, chiar daca Doru a tras de el in toate directiile si l-a fortat sa mearga in continuare si sa isi traiasca viata. El a ramas in namolurile care se creeasera catre Cascada Urlatoarea.
Asa am aflat si de ce se numea cascada „Urlatoarea”, deoarece varului meu ii venea sa urle cand a ajuns.
Cine i-a pus sa mearga in ziua aceea ploioasa? Numai Dumnezeu stie.
Eu am avut noroc momentan si nu am avut parte de astfel de peripetii, dar, de fiecare data cand incep ploile, parca ma ia plansul cand Doru nu vrea sa renunte la mine si ma taraste prin micile „rauri” ale capitalei.
Astazi sunt bine, sanatos si inca arat decent, maine…sa vedem ce ne va mai oferi viata.
Acest articol a fost scris pentru Superblog 2016.